– Pictura a fost primul drum, cel venit dinspre familie, e o tradiţie, părinţii mei au fost pictori şi din partea mamei, latura grecească, am avut strămoşi pictori de biserici. Am urmat calea clasică a studiilor de artă cu o multă bucurie şi disciplină şi de fiecare dată imaginaţia pe care o culegeam din lecturi o transportam în imagine. În adolescenţă, odată cu scriitorii pe care îi descopeream (Panait Istrati, Nikos Kazantzakis, Jules Verne, Henryk Sienkiewicz, Henrik Ibsen, Jules Renard, Rudyard Kipling, autorul colectiv al O mie şi una de nopţi şi alţii) în mintea şi în sufletul meu s-au întâlnit două realităţi, cea a văzutelor şi cea a nevăzutelor, am intuit că există încă o dimensiune a vieţuirii, un tărâm unde lucrurile sunt într-o ordine desăvârşită şi unde nu trebuie schimbat nimic. Dar ca să ajungi la acea lume, observam din lecturi (mai ales din basme), erai nevoit să întâmpini multe obstacole-încercări. Nu îmi era clar de ce aşa, iar asta înteţea misterul. Uneori rescriam scenarii de film dacă nu îmi plăcea povestea şi mai ales finalul, am schimbat multe destine în caietele mele din adolescenţă, nu a ştiut nimeni, asta mă distra, faptul că îmi păstram o rezervă de taină, nu doream să arăt totul, nu mi se părea necesar. Pictura a mers ca o apă la vedere, scrisul a continuat ca un şuvoi de subterană, mai ales că de multe ori sălăşluia doar în mintea mea. Peste mai mulţi ani, într-un moment de cumpănă existenţială, scrisul a ieşit la suprafaţă cu firesc şi forţă, ca o vieţuitoare crescută în cămări ascunse şi care scotea capul la lumină. În acea retortă s-a iniţiat firul epic şi tensiunea scrierilor mele. De multe ori rândurile scrise de mine sunt puternic vizuale şi în acest fel nu am părăsit zona picturii, a imaginii.

– Pentru mine scrisul este o experienţă inversă, ca o cărare spre surse, un uriaş mister pe care nu doresc să-l descifrez până la capăt, ci să-l las aşa cum e. De multe ori, când ideea devine prea logică, clară, ca o demonstraţie perfectă, fraza prea elastică, gândul prea rotund, mă opresc, ceva nu merge, literatura nu are concluzii, nu dă verdicte, e un filon vital, exploziv, ce sfidează de multe ori aşa zisa coerenţă. Scrisul mi-l şlefuiesc şi citind cărţile altor autori, mă interesează cum simt scriitorii din epoci şi ţări diferite, nu caut niciun numitor comun, vreau doar să îmi pun barca pe râul lor şi să văd unde mă duce. Aşa am observat că stilul este de fapt persoana. Desigur există curente şi tendinţe ale unei epoci, însă opera de artă autentică este născută din necesităţile stringente şi extrem de sincere, până la durere uneori, ale autorului. De multe ori, ca cititor constaţi că unele dintre ele sunt şi problemele tale şi asta face urzeala în care trăim să aibă sens.

– Romanele mele sau proza scurtă pleacă de la un declic, de la o fulguraţie, un flash care dă tonul, acolo e totul, de acolo curge povestea, acolo îşi au originea atmosfera, personajele, ritmul, starea, totul.

– Deşi sunt o scriitoare a clipei, a fluidului, mă fascinează efemerul şi trecerea, frumuseţea detaliilor, a nimicului chiar, anulez sau întorc cu o frază la final – mai ales în proza scurtă – cam tot ce am construit în paşi largi şi muzicali – disciplina mea de lucru e una fixă. Scriu zilnic sau corectez, revin peste anumite texte. Pot scrie în locuri publice, dar şi acasă, momentul scrisului e unul special, nu se intersectează cu ceea ce se petrece în exterior, sunt într-o lume a ficţiunii fără să ies complet din lumea reală. Rădăcinile sunt în pământ, seva o smulg realităţii de orice fel ar fi ea, mă refer la realitatea concretă, la realitatea simbolică, la realitatea non-existentă. Nu-mi plac descrierile pe multe pagini, nu leg personajele la şireturi, nu am răbdarea necesară, le ofer multă libertate, uneori mă las păcălită de iniţiativele lor. Există un soi de democraţie în scrierile mele, nu cad pradă modelor actuale, dar nici nu suspin după idealuri estetice depăşite. Nu cred în aşa trebuie în scris, nici în viaţă. Am un ghid moral după care îmi rânduiesc priorităţile atunci când creez un personaj, nu este vorba despre o atitudine moralizatoare în niciun caz, mai degrabă despre o normă, un fel de Decalog. Cred, aşa cum spunea şi tatăl meu, pictorul Marin Gherasim, că e bine „Să nu ucizi speranţa în ceilalţi.”

Literatura mea trăieşte, respiră, nu dă sfaturi, se vrea liberă ca păsările cerului, un partener de zbor înteţit peste ape liniştite în adâncuri, dar agitate la suprafaţă.

– Ce a însemnat pentru tine publicarea romanului Linişte, începe apusul! (Oscar Print, 2019)?

– Romanul de care mi-a fost cel mai teamă, adică primul. Putea să nu fie. Am ezitat destul de mult timp să îl scriu, puteam să rămân la proza scurtă o vreme îndelungată, aveam ce spune. Mi-am făcut planuri, am amânat romanul, primul roman, mă gândeam o să apară atunci când... Poate ar fi bine să scriu doar proză scurtă. Jiminy Cricket din mintea mea mă povăţuia: romanul e ceva prea complicat, nu oricine scrie roman, e o aventură, un coşmar, o experienţă traumatizantă, un extaz, o umbrelă de soare într-o zi ploioasă, o pierdere de vreme, o anticameră a morţii sau chiar nimic. Romanul nu e un de ce, sau un când, nici un cine. Am profitat de o vacanţă în Grecia şi m-am pus pe scris. Ideea o aveam în minte. M-am bucurat mult la publicarea primului meu roman, bineînţeles, nu contează prea mult pentru mine dacă e primul, sau al doilea, dar ştiu în mod sigur că e o cale, un drum în care ipocrizia nu are loc.

– Am un nou roman gata să iasă în lume, dedicat celor ce îşi caută identitatea personală sau etnică, celor ce pribegesc. A pornit de la o sticlă cu nectar de piersici, ivită din zorii vacanţelor mele de vară petrecute lângă ţărmul Mării Negre la Constanţa. Setea, colbul alb, intersecţia, prăvălia, gustul neegalat al nectarului, râpa gălbuie, marea agitată. Personajul principal e o femeie din comunitatea elenă care îşi încearcă norocul plecând din Mangalia şi mutându-se în localitatea Monemvasia din Pelopones, Grecia. Migraţiile lumii moderne apar din nevoie, oamenii pribegesc în căutarea unei iluzii, aceasta poate fi o viaţă lesnicioasă, cu mai mulţi bani, acareturi, iubiri împlinite, ego-uri satisfăcute, din dorinţa de schimbare sau pur şi simplu de aventură. Alţii sunt mânaţi de sărăcie cruntă, de războaie absurde, de calcule ce nu le aparţin, de nedreptate, de disperare. Pături de oameni colindă într-o lume globalizată, dorind să prindă alte şi alte rădăcini, pentru o noapte, pentru câteva nopţi ca o cavalcadă de turişti ocazionali, pentru un an sau pentru o viaţă. Să iei viaţa de la capăt ca şi cum ea ar avea aşa ceva. Să nu poţi observa viaţa din interiorul trupului nomad, să fii prea obosit ca s-o sesizezi. Sufletul rătăceşte şi el pe acolo pe unde trupul îl duce, fereastra dinlăuntru se zbate de multe ori în bătaia curenţilor. O pauză face bine. Durează doar o clipă şi are gustul unei pahar cu apă rece băut în mijlocul deşertului. În literatura mea nu există o luptă făţişă cu lumea asta, chiar şi atunci când apar teme ca emigranţii, locul femeii în societate, atacuri teroriste, homosexualitate, răspunsul profund şi sincer al omului mă interesează mai mult decât modalităţile clasice – sau clişeele – de ieşire dintr-o situaţie de criză sau dintr-o neînţelegere.

– Romanul era în mintea mea de multă vreme. Mi-a luat cam doi ani să-l scriu, am avut senzaţia că e un dialog permanent, nu fac fişe pentru personaje, acţiunea se rostogoleşte, planul iniţial suferă combustii spontane, uşi noi se deschid şi sunt tentată să văd ce e dincolo. Toate astea în mod poate paradoxal se aşază într-o structură organizată, las contrariile să coexiste, romanul aş putea să-l compar cu un stup de albine unde regula strictă, geometria ritmată a hexagonului adăposteşte un lichid magmatic, miraculos, mierea.

– Am avut senzaţia că am trădat romanul încheiat, eram deja cu gândul la o nouă idee. Un nou câmp vizual se deschidea. Pentru mine cuvântul şi imaginea sunt împreună ca un tot şi în acelaşi timp distincte. Ultima frază e dificilă pentru mine, apare greu, poate că intuieşte plecarea autorului şi încetineşte procesul. Până într-o bună zi când romanul se încheie tot aşa cum a început, cu un gând declanşator. Şi cu senzaţia unui nou început.

– Da, fără îndoială. Apare o nevoie existenţială de a pleca de lângă cartea considerată încheiată. La rândul ei, cartea trebuie să plece de lângă autor. Nu mai are treabă cu el, cu limitările lui, cu cuvintele lui repetitive, cu ideile lui fixe, au fost ca doi iubiţi care au smuls unul de la celălalt ce a fost mai bun sau mai rău, s-au transformat unul pe celălalt, apoi şi-au văzut de drum. Când romanul îţi întoarce spatele, tu ca autor suferi, dar nu ai ce face şi te reapuci de lucru. Iar romanul se pregăteşte de confruntarea cu cititorii, acolo e marea lui aventură.

– Nu pot scrie fără ca ideea să mă frământe cu adevărat. Nu pot prelua adevărurile altora, credinţele, bucuriile, temerile, angoasele, dacă ele nu mă preocupă. Nu pot scrie „ca şi cum”. Cred că scrisul e un mod de viaţă profund, până la nivel celular. Toată fiinţa contribuie cu senzorii ei ultra fini, cu energiile sale subtile. Dacă scriu o frază şi o recitesc, iar în mintea mea e doar „da, da, da, ok”, o şterg, nu-i de folos nimănui. Ca să se înţeleagă mai bine, nu mi-am propus cu tot dinadinsul să fiu de folos cuiva, pentru că mi s-ar părea o intruziune într-un alt sistem de fiinţare, aş vrea să fiu în primul rând foarte sinceră cu mine. În rest, cât lucrează cuvântul în celălalt, nu mai e treaba mea, pentru că, din punctul meu de vedere, autorul nu este stăpânul misterului şi al tainei, e un mediator care coagulează frumuseţea unei lumi perisabile.

– Pasiunea pentru literatură este o emoţie statică ardentă. „O emoţie violentă ce clocoteşte în spatele unor feţe impasibile”, spunea Robert Guillan în cartea sa Gheişele, referindu-se, bineînţeles, la frumoasele din Ţara Soarelui Răsare. Este vorba poate despre tensiunea vidului atotcuprinzător care poate fi perceput dintr-o stare imobilă. Cum râul îşi găseşte sens în albia statică. Literatura găseşte în fiecare cititor mai multe albii pe care le umple cu sevă, pulsând ca sângele în vene. Literatura bună oferă viaţă. E viaţă. Literatura este, din punctul meu de vedere, un privilegiu, Omului i-a fost dat să citească, să urmărească cuvintele pe pagini şi să se minuneze, să se descopere pe sine şi să dea o interpretare vieţii sale. Literatura aş mai putea-o compara cu o oglindă în care cititorul se vede pe sine în contact cu alte şi alte situaţii de viaţă, e tot el în acelaşi timp altul, transformat.

– Vulgaritate în mod sigur nu va exista şi nu spun asta din pedanterie, ci pentru că palierul meu este pur şi simplu altul. Există în ce scriu picanterii de limbaj sau situaţii pe muchie de cuţit, însă asta e altceva. Cu arta mea nu cred că aş putea desfiinţa răul sau urâtul, spre exemplu, folosindu-mă de ele. Ar fi ca şi cum aş desena un măr şi aş scrie pe el măr. Urâtul e desigur mult mai tentant şi mai expresiv, oferă o suprafaţă rugoasă de care artistul poate mai lesne să se agaţe şi să construiască ceva. Însă pe mine nu mă interesează abordarea de acest tip. Opusul urâtului expresiv nu cred că e frumosul dulceag, cred în miile de nuanţe de gri ce intervin între extreme.

Nu va exista un sens moralizator, nicio dădăceală, de niciun fel, nu-mi propun să fac educaţie, să dau verdicte, concluzii.

– Am să enumăr câteva cărţi pe care le-am citit, sau recitit de curând: Jón Kalman Stefánsson – Între cer şi pământ, Jose Saramago – Cain, Albert Camus – Nunta, Yukio Mishima – Templul de aur, Haruki Murakami – Ascultă cum cântă vântul, Yoko Tawada – Ultimii copii din Tokio, Annick de Souzenelle – Simbolismul corpului uman, Henry Miller – Înţelepciunea inimii.

Există cărţi pe care le citesc subliniind cu creionul anume fraze, îmi face plăcere să simt cuvântul, să îl interiorizez. Îmi place cartea pe hârtie, dar respect şi variantele electronice, mă bucur că există alternative pentru fiecare cititor. O carte cred că este un univers multiplu, fiecare cititor vine spre ea cu propriul bagaj de cunoştinţe, de emoţii şi o întâlneşte într-o anume lumină. Iar ea îşi arată anumite laturi, creând, ca într-un caleidoscop, imagini şi senzaţii concentric infinite. Lectura devenind bidirecţională, hipnotică, un act vital. Mi-aş dori ca cititorii mei să rămână cu o senzaţie, nu chestii ce ţin de intelect neapărat, ci mai mult de trăire.

– De multe ori m-am întrebat şi eu: pentru cine scriu? Şi de fiecare dată răspunsul sincer a fost: nu ştiu. Nu am un cititor ideal. Un cititor ocazional e la fel de valoros ca unul de tip „şoarece de bibliotecă”, s-ar putea ca primul să-ţi rămână fidel, iar celălalt să te piardă într-un noian de scriitori. Cartea, după cum am mai spus, după ce îşi părăseşte autorul pleacă în căutarea cititorului şi s-ar putea să rămână pe raft ani buni, cu praf mult pe ea. Nu contează. Dacă cititorul ei există, dacă nevoia lui există, atunci toate se vor aranja într-o bună zi. Nu pot să nu-mi aduc aminte de destinul lui Bach, muzicianul redescoperit după foarte mulţi ani de la moartea sa. Cei care scriu ca să publice cu tot dinadinsul, să fie citiţi cu orice preţ şi să ia premii, de multe ori sunt vizitaţi de suferinţa nesaţului. Din punctul meu de vedere, arta cere un mare dram de interiorizare şi de modestie autentică, chiar dacă ne aflăm într-o lume în care „exteriorul” pare a fi la mare preţ.